Poezii despre nimic

Și dacă ramuri bat în geam Să te sărut o dată Trec de la an la an Cu iubirea ta toată Nemărginită mi-e mirarea Cum trăieşti fără mine Zi de zi mă gândesc la tine Şi lungă mi-e visarea Să vreau să ajung la tine Nu pot, nu vreau să renunţ la mine De câte ori mi-e dor şi-mi vine Să strig de ce-avem crude destine Foaie verde busuioc Nu mă-ndur să plec deloc Stau lângă fereastră aici Şi mi-e dor să fim iar mici   Cobori în jos, luceafăr blând Şi ascultă a mea dorinţă De câte ori e cu putinţă Vreau să-l am mereu în gând     

Dar stai... cine e cea care-ţi tulbură calea? Care te face să vrei să scuipi veninul dragostei? Să-ţi construieşti un drum din el şi apoi să fim pierduţi amândoi? De câte ori te-ai gândit că în lumea asta mare nu e loc pentru mai mult decât poţi da, decât poţi crede? Un tumult te sfâşie încet, poţi tu oare să fii liber, cu ce gândeşti şi cu ce simţi? Eşti prizonier şi n-ai habar de-a lumii taină, eşti hoinar... Te regăseşti doar când iubeşti, te pierzi din nou când al lumii glas n-asculţi şi trăieşti doar în tine, în ce ţi-a mai rămas din clipa în care fiecare mare stea ţi-a întins aripa unui înger păzitor şi i-ai spus nu, l-ai renegat. Îngerul a plâns şi a plecat. Suntem singuri, doar cu dor, nu ni-l mai alină nimeni... Şi cei singuri veşnic mor. Nu mor ca alţii, ei mor de dor...